Iohannis, Ponta şi trădarea intelectualilor

Mi se întâmplă ca, de aceste alegeri, să îmi fac veacul undeva in Africa, în apropierea unei coaste ce se vrea de fildeş. Judecând după ce pluteşte prin apă după ploile din ultimele zile aş zice mai degrabă că e o coastă de peturi şi altă plasticăraie. Încep să mă gândesc că poate şi ecologiştii ăştia or fi având dreptatea lor. Uneori, cel puţin.

Dar nu despre gunoaiele lor mi-am propus să vorbesc acum, ci despre mizeriile noastre de acasă. În speţă, este vorba de un „apel” al unui grup de intelectuali care încearcă să ne scoată la vot în turul doi.

Din păcate nu voi fi în apropierea unei urne de vot, ca să pot refuza explicit „dreptul” meu. Presupun că dintre cei care vor întoarce spatele jocului politic eu fac parte din tagma celor mai răi, potrivit semnatarilor acestei chemări aux armes. Pentru că dacă, prin absurdul absurdului, m-aş prezenta la vot aş vota cu Iohannis, pe care aceştia îl promovează. Şi, cu toate că am preferinţele formate, refuz să intru în joc.

Mă rog, preferinţă…

În sensul în care, dacă mă îndrept spre zid cu 210 la oră, probabil aş fi de acord că 190 la oră ar fi mai preferabil. Între Iohannis şi Ponta îl prefer pe primul, fără îndoială. Dar, dacă ar fi după mine şi aş putea alege după gustul meu, parcă aş prefera totuşi să mă opresc de tot înainte să pup zidul printre cioburile parbrizului.

Apelul în cauză îmi confirmă toate motivele ce mă îndeamnă să rămân departe de secţia de votare. De exemplu, prin şantajul sentimental de prost gust pe care îl practică:

Nu vă amăgiți că stând acasă nu veți vota. Stând acasă, veți vota un impostor periculos.

Acesta este argumentul suprem – dacă argument poate fi numit – aşa că îl voi discuta primul.

Potrivit, deci, cerberilor valorilor democratice, dacă nu votez se cheamă că l-am votat pe Ponta. Le mulţumesc pentru această jignire josnică, dar îmi permit să nu fiu de acord cu ei. După părerea mea umilă, orice vot pentru Iohannis este un vot pentru Ponta.

Vi se pare paradoxal şi incredibil? Şi totuşi aşa este. Potrivit regulilor democraţiei, cine câştigă majoritatea devine reprezentantul tuturor. Atât al facţiunii majoritare, cât şi a minorităţii. După ce a câştigat alegerile Ponta va putea să arate cu degetul la prezenţa la urne şi să susţină că este un reprezentant ales după toate regulile democratice. Iar cei învinşi nu pot nega acest lucru decât negând însăşi principiile alegerilor democratice.

Eu însă recuz întregul sistem democratic şi mă spăl pe mâini de toate jegurile sale.

Dar, autorii apelului au un răspuns pregătit pentru cei care nu au încredere în sistemul alegerilor democratice:

Nu contribuiți, cu dezgustul vostru pentru politică și politicieni – ajungând să credeți că „toți sunt la fel” –, la un deznodământ politic care, pentru o perioadă nedeterminată de timp, se poate dovedi catastrofal pentru viețile noastre.

Nu toți candidații la prezidențiale „sunt la fel”.

Cu alte cuvinte, să mergem la alegeri, pentru că avem de unde alege: unul dintre candidaţi este bun, iar celălalt rău. Totul e clar.

Iată cum autorii încearcă să ne facă să nu vedem pădurea de copaci. Ştiu şi semnatarii şi ştiu şi cei care urmăresc jocul democraţiei, că atunci când alegi un candidat nu alegi un om ci o echipă întreagă, cu grupurile de interese din cârcă. După două decenii şi jumătate de democraţie avem deja o clasă politică bine închegată, şi orice nouă faţă nu este decât încă o mască (în faţa alegătorilor) a unei vechi şi împământenite clici politico-economice.

Este drept că, în ultimele decenii a devenit la modă în Occident să îţi ascunzi adevărata identitate în spatele unor aşa zişi outsideri. Aşa se face că nişte politicieni sadea, cu nimic mai buni ca alţii, de teapa lui Bill Clinton sau Obama, câştigă potul cel mare mizând pe această carte. Dar astăzi placa e deja cam învechită şi zgâriată.

Ceea ce este cu adevărat îngrijorător în acest trend este mesianismul politic. Salvatorul providenţial ne va mântui de relele economice şi sociale, cică. Noi nu trebuie decât să votăm cu cine trebuie. O astfel de atitudine este extrem de periculoasă. Intelectualii aceştia ne îndeamnă, practic, să avem încredere în sistem. Ori, un om liber este unul care trudeşte el însuşi pentru binele lui, nu aşteaptă politicieni mântuitori. Un om responsabil are grijă să nu fie o povară pentru cei din jur şi se îngrijeşte de ai lui, în loc să îi lase în grija statului.

Ori, sistemul democratic este făcut în aşa fel încât Statul îşi asumă din ce în ce mai multe din responsabilităţile noastre – resposabilităţi ce reveneau cândva familiei – intrând din ce în ce mai mult în viaţa noastră. În felul acesta politica determină din ce în ce mai multe aspecte ale vieţii noastre private şi de familie, iar noi devenim din ce în ce mai controlaţi de birocraţiile Statului.

Democraţia în care trăim (atât noi, cât şi occidentalii) este anticamera totalitarismului. O societate în care politicul îşi întinde tentaculele din ce în ce mai mult, va ajunge, într-un final, să fie complet gâtuită de politic.

Atunci Statul va fi totul în toate: totalitarism. Aceasta este problema esenţială cu care ne confruntăm, din cauza sistemului democratic.

Numai un orb nu vede (ca să parafrazez autorii) direcţia generală în care ne îndreptăm. Iar semnatarii acestui apel sunt astfel de orbi. Sau chiar mai rău: ei se încăpăţânează să vadă doar fiecare episod în parte, ca nu cumva să fie nevoiţi să privească întregul trend în faţă. Ba, mai mult, vor ca şi noi să ignoram pădurea şi să ne concentrăm pe copaci, unul câte unul.

Uitându-mă la pădure mi se rupe în paişpe de alternativa Iohannis/Ponta.

Că din perspectiva copacilor ar fi o diferenţă între ei, nu contest. Dar asta nu contează. Problema de fond rămâne.

Intelectualii semnatari sunt victimele unei credinţe oarbe în ideologia democraţiei occidentale, aşa cum tovarăşii occidentali din vremea Războiului Rece erau victimele credinţei oarbe în ideologia socialistă. Nu întâmplător s-a vorbit, legat de aceştia din urmă, de o „trădare a intelectualilor”. Iată că istoria se repetă.Societatea este trădată tocmai de aceea care ar trebui să fie conştiinţa ei.

Dar să vedem şi alte „argumente”. Iată unul care nu putea, în nici un chip să lipsească: ameninţarea cu apocalipsa:

Convingerea noastră este că episodul electoral prin care trecem acum este –  după mineriadele din vara lui 1990 și după cutremurarea societății din vara lui 2012 – al treilea moment de alertă maximă din istoria noastră post-decembristă. – scriu aceşti vajnici apărători ai normalităţii.

Acest argument de tip „acum, ori niciodată” ar fi ceva mai convingător dacă nu l-aş auzi la fiecare votare. Fără excepţie! Nu credeţi că s-a cam ieftinit? Puţine lucruri sunt sigure pe lumea asta, dar poţi conta, fără greş, pe faptul că dacă sunt alegeri, apăi miza iaste musai istorică.

Primele dăţi am dat crezare acestei retorici. Eram tânăr pe atunci, la fel ca democraţia noastră post-decembristă. Apoi a început să îmi sune uşor falsă în urma desei repetări. Apoi a devenit nostimă, iar în cele din urmă nu mi se mai pare decât agasantă.

(Unde mai pui că încă nu mi s-a şters complet din memorie cât de bine le şedea la aceştia doi împreună, mânuţă în mânuţă, prin 2012. Aşa că i-aş ruga pe partizanii iohanniadei să îmi scoată de sub nas cearşaful pătat, pe care mi-l tot flutură ca dovată irefutabilă a virtuţii candidatului lor, pentru că îmi păstrez scepticismul oricum. Miza nu mi se pare chiar aşa de cosmică.)

Altă bălărie:

Nu toți, având pe mână bugetul țării, l-au folosit pentru campania lor electorală. Nu toți au făcut pomeni din banii noștri pentru a fi ei aleși. Nu toți și-au mituit electoratul.

Şi dacă nu, atunci ce? Naivitatea feciorelnică afişată de autori (şi la care subscriu semnatarii) m-ar înduioşa, dacă nu aş şti că vorbim de această curvă care se este politica. Păi nu asta este punerea în practică a politicii economice tipice a unui regim democratic? De obicei, într-o democraţie, te aştepţi ca politicianul să îţi promită că o să îţi dea, tu îl alegi, iar el iţi bagă după aceea mâna în buzunar, ca să aibă de unde să îţi dea. Doar nu crezi că o să-ţi dea din banii lui?

Ba încă asta este varianta cea mai bună. Însă, în cele mai multe cazuri politicianul îţi promite, tu îl alegi, şi ajungi şi cu votul luat şi cu portofelul golit şi cu buza umflată. În fond, politicianul, ca să ajungă ales, are nevoie de o întreagă clică în spate, faţă de care va avea datorii de plătit – iar tu nu faci parte din acea clică, stai liniştit.

Eu îi sunt recunoscător lui Ponta că face pe faţă ceea ce alţii mai rafinaţi împachetează frumos în sloganele sforăitoare ale solidarităţii sociale şi mai ştiu eu ce bazaconii.

La sfârşit autorii înşiră tot felul de jegozenii ale campaniei lui Ponta şi ne întreabă pe un ton solemn:

Nu credeți că măcar pentru a da o replică acestor mizerii merită să veniți pe 16 noiembrie la urne?  Îi puteți sancționa, îi puteți opri, prin votul vostru, pe cei care le-au făcut. De voi depinde să împiedicați căderea colectivă într-o prăpastie a istoriei. N-are cum să nu vă pese de noi toți. Nu credeți că merită să dăruiți o oră din viața voastră pentru viitorul vieților noastre? Gândiți-vă la nenorocirea care se va abate peste țară, dacă vă veți folosi libertatea de a alege ca libertate de a alege să nu alegi.

Nu, nu cred. Pe bune, fraţilor, chiar nu cred. Sper că motivele sunt clare de acum.